Intr-un oras tacut, violent de tacut, ma bantuie iar fantomele copilariei. Apar monstrii ascunsi sub pat, apare amintirea unui vis urat aducand cu ele.. din nou frica de ceva necunoscut.
Cu fiece masina care trece, umbrele de pe pereti cresc, se abstractizeaza, se pierd intr-un dans nebunesc.
Par niste siluete dintr-o hora, afisandu-si decadenta intr-o veche catedrala, profanand-o prin fiece miscare. Se-nlantuiesc parca intr-o erotica imbratisare, dispersandu-se in urmatoarea clipa, lasand in urma doar o amintire vaga, cumva eronata, a tabloului ce se vrea divin. Demonii copilariei paveaza calea ce ma va indeparta si mai mult de un inger pazitor, ma aduc mai aproape de modernismul dur si grosolan al realitatii prezente.
O ultima lumanare s-a stins. A venit timpul lampei electrice care inunda incaperea intr-o lumina rece. A venit timpul renuntatii la inca un vis, a venit timpul unei lacrimi, a venit timpul unui adio. Un adio spus copilului, o lacrima varsata pentru realitate, un vis despre un trubadur si o scrisoare, o muza si-o zeitate, un cavaler si un regat.
Un copil, un strigat mut,o mana. Si apare iar imaginea de cliseu cand alergand spre salvare, te indepartezi. Si astfel timpul trece...